Afacerea Bechtel de acum 150 de ani se numea Strousberg

Afacerea Strousberg a zguduit Principatele Unite, la scurt timp după înscăunarea lui Carol I. Noul principe străin voia dezvoltarea noii sale țări prin crearea unui sistem de căi ferate într-o regiune cu drumuri de pământ, unde bandiții atacau poștalionul la fiecare răspântie. Ne aflam la mai puțin de 50 de ani de ultimele domnii fanariote și la un deceniu de bătăliile ruso-turce prin miriștile din Mizil.

Se dorea astfel crearea unei rețele de căi ferate care să lege nordul de sudul principatelor și mai departe de Occident. La acea dată principele încă nu ieșise de sub tutela otomană, aveau să mai dureze vreo 10 ani până la independență. Unul din marile proiecte de infrastructură era magistrala Roman-Bucuresti-Vârciorova. Pentru că la acea oră în Principate nu găseai decât cel mult fierari care făceau potcoave (primele generații de ingineri abia se școleau pe la Paris), trebuia găsită o firmă care să se ocupe de construcția și exploatarea ei.  Carol a cerut ajutorul tatălui său, principele Karl Anton, fost prim ministru al Prusiei între 1858-1862. Se alege varianta doctorului Heinrich Bethel Strousberg, considerat ”regele drumurilor de fier”. Îl recomanda construcția căii ferate Tilsit-Insterburg (două orașe din Prusia Orientală, azi Kaliningradul rusesc) și Berlin–Görlitz. Omul fusese prin Anglia, o scurtă vreme prin SUA, iar în 1868 era deja membru în parlamentul german, un fel de Sebastian Ghiță – abonat al afacerilor cu statul propriu sau altele.

Problema concesionării magistralei feroviare Roman – Bucureşti – Vârciorova a fost dezbătută și răzdezbătută în Parlamentul vremii, mai ceva ca autostrada Comarnic – Brașov. Kogălniceanu era un susținător fervent, conștient fiind că numai așa tânăra națiune se poate dezvolta. Cezar Boliac credea că „toţi aceşti concesionari nu sunt decât nişte samsari”. Avea dreptate!

În cele din urmă, concesiunea în favoarea consorţiului Strousberg este acordată de Parlament prin legea din 10 septembrie 1868, cu sprijinul guvernului liberal condus de Ştefan Golescu. Printre asociaţii lui Strousberg se numărau şi principele Hohenlohe, ducele Ujest, principele Victor de Ratibor şi contele Carol de Lehndorff.

Legea concesionării Strousberg este publicată pe 22 septembrie 1868 și avea un cost per km astronomic, de  270.000 lei aur, adică 247 milioane de lei aur pentru cei 914 km lungime totală. Escrocheria nu se oprea la preț. Concesiunea era pe 90 de ani, dar începea de la data terminării liniei Roman-Galați. Primele nereguli se constată în 1869, șinele sunt montate prost, se fac falsuri în acte, iar comisarul statului român numit de Carol – prusacul Ambronn comite nenumărate abuzuri. Numirea lui Ambronn era oricum ilegală.

Ambronn achită și un tronson de 19km de linie construit greșit, deși guvernul român îi dă dispoziție să nu onoreze plata. Dimitrie Sturdza este trimis la Berlin, la ministrul de finanțe pentru a lua măsuri. Ambronn nu demisionează, ba chiar emite rapid un lot de obligațiuni care în parte e vândut la bursă, altă parte o depune la o bancă berlineză.

Ambronn este înlocuit cu agentul diplomatic român de la Berlin. România trimite în Germania o comisie care să cerceteze abuzurile. Se constată încălcări grave ale clauzelor de concesiune și în evaluarea lucrărilor. Ritmul lucrărilor devine din ce în ce mai slab. Strousberg este implicat și în războiul franco-prusac, iar după terminarea acestuia situația sa financiară cunoaște doar o pantă descendentă.

Cu greu, cele două linii Roman-București sunt date în folosință abia în decembrie 1870. Multe lucrări sunt neterminate, altele făcute de mântuială, punând în pericol traficul feroviar. Cam ce s-a întâmplat la autostrada Sibiu-Oraștie vreo 150 de ani mai târziu.

În iulie 1871 concesiunea Strousberg este anulată prin lege. Consorțiul contestă, apar amenințări, situații conflictuale inter-statale. Carol amenință cu abdicarea. Cancelarul Otto von Bismarck ameninţă România că va interveni pe lângă sultan pentru a-i apăra pe deţinătorii de obligaţiuni. La sfârşitul anului 1871 se constituie la Berlin „Societatea drumurilor de fier din România”, patronată de bancherul Bleichroder, iar pe 24 decembrie se adoptă la Bucureşti actul prin care se legalizează situaţia creată. În 1878 Bismark condiționează independența României de plata facturii către acționarii germani.  Pe 11 aprilie 1880, se înființează „Direcţiunea princiară a căilor ferate române” (CFR).

 

 

Surse:

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Afacerea_Strousberg

http://www.stelian-tanase.ro/incurcata-afacere-strousberg/

 

Facebook Comments

Leave a Reply